Preturi personalizate in functie de fiecare proiect de business
Arheologia și cerul
Inspirational

Arheologia și cerul

O definiție a omului ar putea fi asta: „o ființă de pe Pămînt care studiază cum bate vîntul pe Jupiter”. Cînd fragmente ale cometei Shoemaker-Levy 9 au intrat în coliziune cu Jupiter (foto), în vara lui 1994, astronomii au putut urmări în direct pentru prima oară o coliziune între două corpuri din Sistemul nostru solar, cu mare cîștig științific și, probabil, cu genul de catharsis care lipsește din show-uri de televiziune de proporții mai modeste.

planeta jupiter

Ființa de pe Pămînt studiază însă și pămîntul, mai ales dacă lucrează cu arheologii. Luna trecută – septembrie 2021 – au fost publicate, în prestigiosul jurnal Scientific Reports, rezultatele primei investigații substanțiale a unui impact cosmic cu efecte asupra așezărilor umane. O investigație care recurge, pe de-o parte, la istorie și arheologie, științe socio-umane interpretative, și pe de alta, la analize de laborator posibile doar datorită tehnologiei de vîrf. Articolul, absolut surprinzător, afirmă că orășelul cu 8000 de locuitori Tall el-Hammam (foto), cea mai mare așezare preistorică din Valea Iordanului, a fost complet distrus pe la 1650 î.Hr. de un meteorit care a explodat în atmosferă deasupra lui cu o forță de peste o mie de ori mai mare ca a bombei atomice de la Hiroshima.

sit arheologic afectat de meteorit in Valea Iordanului

O asemenea propunere vine aproape întotdeauna din partea unor amatori exaltați – dar de data asta ea vine din partea unei echipe de arheologi și experți în activare neutronică, magnetism remanent, diamantoizi, microscopie electronică etc. De vreo două ori se menționează, foarte scurt, că un asemenea scenariu catastrofic amintește de un celebru episod biblic și că Tall el-Hammam ar putea fi identificat cu Sodoma, distrusă de „ploaie de pucioasă și foc din cer” (Facerea 19, 24), dar orice speculații religioase, și orice fanatism, sînt absente din articol.

Așezarea noastră fortificată era una din cele mai importante în epoca bronzului din Levantul sudic – de 5 ori mai mare ca Ierihonul din apropiere – și a fost locuită continuu vreme de mai bine de trei mii de ani. Pînă cînd a fost abandonată, în același timp cu alte așezări din valea Iordanului, pentru cîteva secole. Încă de la începutul săpăturilor în 2005 au fost descoperite acolo cioburi de vase cu suprafața topită, cu bule, transformată practic în sticlă veziculară, care și cursese puțin peste marginea spartă a cioburilor. Ele și cărămizile de lut topite arătau, bineînțeles, foarte straniu, dar fără analize serioase nu poți să transformi suspiciunea într-o teorie. Or, e clar acum că cioburile aveau nevoie de o temperatură de cel puțin 1500 °C ca să se topească. Un incendiu natural, oricît de spectaculos, nu poate crea asemenea temperaturi. Lava rareori atinge la 1600 °C, dar e absentă pe sit. Trăznetul poate într-adevăr produce temperaturi mult mai mari, dar un vas de ceramică lovit de trăznet ar trebui să aibă și azi un magnetism remanent ridicat, iar ceramica topită de la Tall el-Hammam nu are. Alte descoperiri completează imaginea asta: fragmentele de cuarț de la suprafața ceramicii sau cărămizilor sînt și ele topite, ceea ce necesită peste 1700 °C, iar temperaturi comparabile presupune și topirea sferulelor microscopice de fier și a particulelor de zirconiu și platină descoperite. Iridiul topit identificat pe sit cerea chiar peste 2400 °C. O mică parte din aceste particule erau de origine extraterestră; cele de carbonat de calciu, provenind din tencuieli și zugrăveli practic vaporizate de unda de șoc, erau sigur de origine terestră. Ca să nu existe îndoieli, cioburile topite și celelalte nu se găsesc nicăieri altundeva în sit, doar în acest strat de distrugere catastrofală. Asta ar fi deci partea cea mai valoroasă a cercetării publicate în Scientific Reports: stabilirea dovezilor concrete ale faptului, că pentru cîteva clipe, într-o zi de acum mai mult de trei milenii și jumătate, în orășelul nostru temperatura a atins cam 2000°C.

Dincolo de temperatură sînt însă documentate și presiuni excepționale – de ordinul celor tectonice – între altele prin descoperirea de diamantoizi microscopici, formați numai în condiții de temperatură și presiune uriașă, prin piroliza carbonului vegetal. O fotografie din articol arată un asemenea grup de diamantoizi de vreo 30 de microni încrustat într-un ciob topit, în care a format un mic crater (foto). Prezent este și așa-numitul cuarț șocat, unul din cele mai comune semne de impact cosmic, cu microfracturi aliniate în rețeaua cristalina, care nici ele nu se pot produce decît la mari presiuni, și care pe situl nostru seamănă cu cele recoltate din cratere atomice sau meteoritice, nu cu cele produse la mișcări tectonice.

micro

Scenariul exploziei unui meteorit circulînd în atmosferă cu hiperviteză (peste 4km/s) nu e deloc implauzibil în sine. În primul rînd, fiindcă e comparabil din toate punctele de vedere cu explozia din 1908, la Tunguska, în cerul siberian, a unui asteroid sau fragment de cometă de 50m diametru. Explozia, bine documentată, a culcat la pămînt 80 de milioane de copaci pe 2000 km2, iar din zonă s-au colectat, mai tîrziu, materiale diagnostice comparabile (diamantoizi, cuarț șocat, iridiu dus la punctul de topire etc.). O altă paralelă, ceva mai îndepărtată – acum 66 de milioane de ani –, este impactul asteroidului de 10km diametru de la Chicxulub în Mexic, crater și el bine studiat, cum se și cuvine, fiind vorba, aș zice, de cel mai important eveniment din istoria non-umană a Pămîntului. (În foto, un crater de impact din Arizona pe care l-am vizitat fără să bănuiesc că într-o zi mi-ar putea trezi reverii arheologice). Adaug că analize similare începuseră recent să se facă și pe situl arheologic Abu Hureyra din Siria, unde un eveniment similar pare să fi afectat oamenii de acum aproape 13.000 de ani.

crater arizona produs de un meteorit

Partea arheologică a articolului nu mi se pare, la o primă lectură, la nivelul celei care ține de știința pură și dură. Nu găsesc dovezi independente că zidurile ar fi fost cu totul spulberate de unda de șoc, că adică, așa cum se miră autorii articolului, ar lipsi milioane de cărămizi de lut. Ele „lipsesc” pe multe situri orientale, unde o arhitectură dintr-un asemenea material, fie ea și de 10m înălțime, se poate dizolva de-a lungul mileniilor lăsînd în urmă un tip de reziduu greu de pus în evidență în săpătură. Ceramica locală nu e descrisă nicăieri, deși tipologia ei era esențială pentru a corela datarea obținută cu carbon 14, mai ales că felul în care această datare a fost făcută sugerează oarecare confuzie la nivelul statisticii bayesiene – și, aș adăuga fără maliție, se mai cere comentată și coincidența între data propusă pentru explozie și cea a erupției vulcanului din Thera (Santorini). Coincidențele sînt la urma urmei perfect acceptabile, dar cer mai întîi atenție metodologică suplimentară. După ceramică e firesc să te oprești la oase: cele cîteva schelete parțiale descoperite sînt prezentate cu un ciudat amatorism. În orice caz, opt mii de oameni care își vedeau de treburile lor cotidiene în case și pe străzi nu puteau fi vaporizați fără urmă, și nu au fost nici la Hiroshima, unde temperaturile la sol au fost o dată și jumătate mai mari; poate așezarea a fost de fapt abandonată înaintea impactului, cu 50 de ani, cu 100 de ani înainte? Ar fi un interval suficient de mic ca să dea iluzia simultaneității istorice, mai ales acolo unde datările sînt imprecise. Mai departe, propunerea că valea Iordanului a fost abandonată deoarece pămîntul devenise impropriu agriculturii – pentru că apă hipersalină din Marea Moartă ar fi fost redistribuită în zonă în urma impactului, blocînd germinarea cerealelor – e de reținut, dar măsurătorile aduse în sprijinul ei în articol ignoră acțiunea apei de percolare asupra compușilor solubili din sol. Ipoteza nu trebuie încă abandonată, doar căutate alte argumente. Și analiza direcționalității artefactelor e interesantă, adică e lăudabil că s-a putut dovedi în multe cazuri că cioburile cutărui vas spart erau distribuite pe o anumită direcție, corespunzătoare deci sursei șocului. Dar unele exemple sînt stranii. De pildă, ni se prezintă o piatra de rîșniță, găsită răsturnată de pe piedestalul ei, și orzul presărat între ea și perete în aceeași direcție a undei, SV spre NE. Nu e curios că o undă de șoc care răstoarnă o rîșniță de 400 de kg nu reușește să sufle orzul din ea nițel mai departe?

Cum de putem face analize extrem de sofisticate de activare neutronică, dar venim cu șovăieli de raționament în lucruri mai simple? Explicația stă poate într-o tendință din ce în ce mai clară azi, vizibilă de exemplu și în studiile de migrație preistorică bazate pe analize de paleogenetică. Anume tendința de a fetișiza analiza de laborator – obiectivă, nu-i așa?, ultraprecisă, livrată pe un ecran cu un design care-ți taie răsuflarea – și de a subestima nevoia de a o integra corect într-un discurs socio-uman a cărui inteligență să nu fie artificială.

Erorile de parcurs nu invalidează însă în mod necesar o teză. Cînd vii cu dovezi în sprijinul unei demonstrații complexe, entuziasmul te poate face să incluzi printre ele și unele insuficient luate la scuturat. Însă criticii nu trebuie să reducă ansamblul argumentelor la argumentele vulnerabile, după cum nu e OK să constați zeflemitor că săpăturile de la Tall el-Hammam sînt conduse de două universități creștine neacreditate din SUA, fără să mai analizezi și conținutul propriu-zis al articolului. Deocamdată, partea care ține de analizele de laborator pare clară – așezarea a avut de suferit în urma exploziei unui meteorit (în atmosferă, sau poate într-un crater de impact la oarecare distanță, azi dispărut în teren sau în Marea Moartă). Cu adevărat importantă, chiar mai mult decît această teorie, rămîne posibilitatea unui dialog real, substanțial, reciproc binevoitor, între științe exacte, științe umaniste și – o tradiție orală despre orașul Sodoma? – religie.

Anterior 7 Pasi pentru transformarea digitala a companiei tale Urmatorul Dictionar telecom de la T la X
0 Comment(s)
To Top