Niciodată în istorie lumea nu a fost atît de mult coajă, și atît de puțin miez. Îmi dau seama că afirmații (autoincriminatorii) de acest tip revin de fapt cu fiecare generație, odată ce pofta ei de progres se schimbă treptat în conservatorism. Dar acum nu vreau cîtuși de puțin să exprim vreo consternare morală, ci doar să fac o observație tehnică. Spațiul nostru social nu a fost niciodată atît de plin de propriile sale imagini, așa încît, de fapt, reproducerile – foto și video – ale lumii par să alcătuiască, paradoxal, o bună parte din conținutul acestei lumi. ”Coaja” vizuală a lumii se multiplică, deja, după propriul ei algoritm.
Foto: Ansel Adams, Big Sur, 1942
Istoricii vorbesc adesea despre gradul de – să zicem – centralizare politică a unui stat. Sau analizează calitatea vieții într-o țară, în diferite puncte ale secolelor 20 și 21, în funcție de tot soiul de indicatori socioeconomici, ca numărul de autovehicule per capita sau rata șomajului. Ar merita să ne închipuim și introducerea, pentru o societate dată, a unui ”indice de vizualitate”. Sigur că nu se poate calcula pur și simplu indicele V ca ”număr de imagini pe cap de locuitor”, dar se poate totuși cuantifica nivelul de familiaritate a unei persoane obișnuite cu reproducerea vizuală, sau de dependență de aceasta (să zicem, cîte minute petrecem zilnic urmărind material filmat de orice tip?). Un asemenea indicator ar varia imens de la o epocă istorică și alta. Probabil că în paleolitic cei mai mulți oameni nu ajungeau să vadă niciodată un chip uman desenat, iar pictura unui animal, doar în cadrul unor ceremonii extraordinare. (Se cunoaște totuși un portret paleolitic în cel mai adevărat sens: o figurină de fildeș de la Dolní Věstonice, a cărei față are o asimetrie ce o reia pe cea a unui craniu descoperit la oarecare distanță). În secolele de dinainte de Qin Shihuangdi (și de altfel și mult timp după), China nu cunoaște practic statui de oameni, și în orice caz nu în mărime naturală. În antichitate, un vizitator din cutare provincie romană îndepărtată ar fi fost stupefiat de încărcătura imagistică a Forului lui Traian din Roma, de scara și numărul statuilor de acolo (pînă și un împărat din răsărit, ajuns pentru prima oară la Roma, nu-și putea crede ochilor, cum povestește undeva Ammianus Marcellinus). Pe scurt, pentru orice persoană din aceste vremuri, al căror indice V e minimal, a vedea un minut din ultimul blockbuster hollywoodian ar fi fost echivalentul unei epifanii zguduitoare - un eveniment existențial imposibil de procesat.
Foto: Sebastião Salgado, Chittagong, Bangladeș, 1989
Contactul cu rezultatele reproducerii în masă nu e deci de la sine înțeles, în orice caz nu e ceva care să fi fost prezent în fazele critice ale dezvoltării sensibilității lui homo sapiens și a suportului ei neurochimic. Imaginile unui bărbat, ale unei femei, ale unui cerb, au fost, în perioada de formare a cablajelor din mintea noastră, întotdeauna însoțite de bărbatul, femeia și cerbul respectiv. Abia de curînd, la scara evoluției, ele au început să poată exista și în absența ființelor pe care le copiază – și practic abia de ieri, de cînd a fost descoperită sensibilitatea halogenurii de argint la lumină, aceste imagini au devenit atotprezente în cîmpul nostru vizual. Cînd spuneam că asta e doar o observație tehnică, evident, uitam că nici o schimbare a tehnicii nu vine fără o schimbare corespunzătoare de mentalitate. Încă ne adaptăm la minunata lume dematerializată, în care leul sare asupra noastră dintr-un ecran, și în care străbunicii încearcă din poze să ne transmită, cu disperare, un avertisment. Oare cum ni s-au schimbat anxietățile și iubirile într-o lume care s-a mutat cu atîta determinare în propria ei reflecție ?
Acum o sută de ani, Wittgenstein sugera că limitele limbii noastre determină înseși limitele lumii noastre. Dar poeții o iau înaintea filozofilor: Stefan George scrisese deja că nici un lucru nu există dacă îi lipsește numele. (Subtilitățile de traducere ale acestui vers – Kein Ding sei wo das Wort gebricht – nu pot fi discutate aici, însă echivalentul în lumea Instagram ar fi Pics or it didn’t happen!). În 1954, Heidegger însuși, care de altfel l-a și comentat pe George, va spune, dacă l-am înțeles corect, că nu există vreun mod de a gîndi care să se dispenseze de limbă. Am notat toate astea tocmai ca să întreb dacă nu cumva lucrurile s-au schimbat. Poate azi limitele lumii noastre sînt determinate, de fapt, nu de ceea ce știm să facem cu cuvintele, ci de limitele imaginației noastre vizuale, ale capacității noastre de a crea și controla imagini. Poate azi gîndirea ca proces lingvistic a început să fie dislocată de o gîndire vizuală, de neconceput de-a lungul a mii de ani de civilizație anterioară. Nu se știe dacă nu cumva cuvintele nu vor rămîne doar un fel de ”imaginea săracului”, și dacă tinerele genii nu vor găsi un mod de a reflecta și de a se exprima cu un vocabular optic și o sintaxă de tip cinematografic. E bine să luăm în calcul și posibilitatea asta, deși pare distopică. Mă limitez acum să observ că frenezia vizuală a societății noastre depinde, totuși, de ubicuitatea unei tehnologii a cărei prezență nu trebuie considerată nici firească, nici permanentă. Ar fi înțelept să fim pregătiți și să ne lipsim de ea. Pe de altă parte, cuvintele, încă nefiscalizate, și le poate permite oricine, iar utilizarea lor în ultimele cîteva zeci de milenii sugerează oarecare fiabilitate. (Ceea ce nu înseamnă că ele nu au cunoscut, de-a lungul timpului, la fel de multe abuzuri ca, azi, imaginile).
Foto: Autor necunoscut, San Francisco după cutremur, 1906
Acestea fiind zise, noi continuăm să filmăm filme în sala de cinematograf și să fotografiem fotografii vechi - ca să le punem apoi pe internet, marele portret de grup al omenirii. Pe Facebook au fost încărcate de 2-3 ori mai multe fotografii decît numărul tuturor oamenilor care au trăit vreodată... Cultul suprafețelor, atît de frumoase de altfel, ale lumii și ale ființelor ei vii, este azi la apogeu. Se simte deja, uneori, demonetizarea acestor suprafețe și dizolvarea conținutului în formă, așadar o reciclare foto a realității. Nu am nici cea mai mică îndoială că fotografia și cinematografia rămîn o formă de artă, dar, personal, nu înțeleg provocările estetice ale oricărui selfie cu zacuscă, nici valoarea cathartică a oricărui filmuleț în care un porcușor de Guineea joacă poker.
Foto: Henri Cartier-Bresson, Rue Mouffetard, Paris 1954
Uneori, desigur, coaja lumii este cel mai spectaculos obiect de studiu posibil, și cel mai profund. Nimic superficial în studiul suprafeței. Natura – inclusiv natura construită – și ființele vii n-ar avea poate nici un miez, dacă n-ar avea suprafețe atît de caracteristice. În acest sens, fotografia este o sublimă și sistematică dermatografie a lumii. Însă, obsedați de virtuțile plastice, picturale ale fotografiei, trecem cu vederea că ea nu este, cred, cu adevărat definită de relația ei cu formele și culorile, ci de relația ei cu timpul. Tocmai de aici descrierea fotografiei ca o ”artă elegiacă”, făcută de Susan Sontag (On photography, 1977), și observația lui Roland Barthes (La Chambre Claire, 1980) că fotografia ”repetă, mecanic, ceea ce nu ar putea fi niciodată repetat existențial”.
Într-adevăr, orice fotografie, chiar motivată inițial de jubilație, devine retrospectiv un gest nostalgic. Și nimeni nu e străin de acel episod crepuscular care își face deodată loc într-o zi banală – răscolitul prin fotografii vechi, petice de pixeli, sau chiar de hîrtie, de la care cerem nici mai mult, nici mai puțin decît o rezonabilă eternitate a trecutului nostru. Și care, frecventate exagerat, pot ajunge să se substituie amintirilor noastre. Dar e greu să te ferești de ele, pentru că acolo se află încă prietenii și animalele credincioase care au plecat la capătul pămîntului, sau dincolo de el. Și tot acolo sîntem noi, întotdeauna mai tineri, niciodată mai bătrîni.
Foto: Nadar, Sarah Bernhardt, portret, aprox. 1864
