Dacă atunci cînd reflectezi asupra relației noastre cu tehnologia nu ajungi pînă la urmă la un paradox, înseamnă că ai făcut o greșeală pe undeva. Vreau să punctez aici cîteva asemenea paradoxuri, mai mici sau mai mari, dar fără nici o încercare de sistematizare. Cu alte cuvinte, într-o dezordine care corespunde de fapt diversității uimitoare a tehnologiei și faptului că e atotprezentă în viața noastră, atît cea individuală, cît și cea istorică.
Mai întîi, temerea că tehnologia ne însingurează tot mai mult se ciocnește de entuziasmul celor, nici ei lipsiți de argumente, pentru care tehnologia ne face azi să comunicăm mai intens – și cu mai mulți oameni – ca oricînd. Sîntem încă în mijlocul fenomenului și deci e greu sau imposibil să-l observăm științific. Dar un studiu asupra impactului social al telefoniei fixe în societatea americană între 1900 și 1940 zice că modul de viață al oamenilor nu a fost deloc bulversat, deși schimbarea avea dimensiunea unei revoluții. Telefonul, în loc să dinamiteze sau recalibreze relațiile sociale deja existente, a fost folosit doar ca un mijloc pentru a le consolida. Dacă te întîlneai două ore pe săptămînă cu prietenii înainte, după apariția telefonului fix îl foloseai ca să te organizezi mai bine și să petreci trei ore pe săptămînă cu ei, nu ca să înlocuiești cele două ore de întîlnire vie cu două ore artificiale, de conversații la distanță. Oare sîntem încă în acea paradigmă?
Acest caracter artificial al tehnologiei e incriminat adesea ca ducînd la falsificarea utilizatorului sau chiar la dezumanizare. Atîta timp însă cît excesele tehnologice nu dizolvă cadrele simbolice în care omul poate funcționa, se poate afirma că omul a fost, de fapt, dintotdeauna virtual, nu real. Că, adică, interacțiunea lui cu semenii și cu natura a fost dintotdeauna mediată de tehnologie. În mitul grec, nu devine omul cu adevărat om decît odată ce primește focul de la Prometeu? Tehnologiile sînt artificiale, dar omul este animalul artificial. Toată devenirea lui presupune o îndepărtare continuă de bunele și relele naturii, ritmată de pragurile inovației tehnologice.
E complicat deci să definim mereu tehnologia în opoziție cu arta sau cu literatura, ca și cum am ar fi aici vorba de doi poli opuși ai personalității umane, pe de-o parte boema creatoare și sensibilă, pe de alta inginerii și mecanicii de un pragmatism glacial. Paradoxal, arta este obsedată de tehnologie – futuriștii, sculpturile cinetice ale lui Calder din fotografia de mai jos –, iar literatura nu mai puțin, dacă ne gîndim la criminala mașină de tatuat din Colonia penitenciară a lui Kafka sau la mistica radiografiilor din Muntele Vrăjit a lui Thomas Mann.
Și să te cuibărești escapist în lumea culturală a filmelor și cărților ca și cum ar fi vorba doar de fantezie înseamnă să uiți că invenții ca tiparul și cinematografia sînt ele însele bazate pe sinteze tehnice complexe. Poate de aceea un celebru eseu dedicat de Heidegger problemei tehnologiei se încheie cu afirmația surprinzătoare că „reflecția esențială asupra tehnologiei și dezbaterea decisivă în jurul ei” trebuie să aibă loc pe terenul artei. Paradoxul e valabil și azi, cînd se discută tot mai ascuțit dacă accentul pe tehnologie demonstrează falimentul proiectului cultural umanist, sau dacă, din contră, tehnologia face posibil un nou umanism, mai cuprinzător și mai accesibil.
Dar să nu înțelegem prin tehnologie numai computere și rachete. Există paradoxuri chiar la originile tehnologiei. Un lasou e o unealtă pe cît de simplă – o frînghie cu un laț –, pe atît de dificil de folosit eficient. Multe unelte simple cer într-adevăr ca în prelungirea lor să vină un comportament uman foarte complex. A realiza unelte paleolitice folosind retușa solutreană pare elementar – faci să se desprindă, prin presiune, așchii mici din nucleul de silex – , dar e foarte dificil, cum își poate da seama oricine încearcă azi această tehnică revoluționară la vremea ei. Dialogul acesta în jurul simplității înșelătoare a tehnologiei funcționează pe multe paliere. De pildă: oare cu cît tehnologia unei societăți e mai complexă, cu atît structura acelei societății e mai complexă? Pare să nu fie neapărat așa. Societăți tradiționale cu tehnologie modestă au un rafinament extraordinar al cultivării relațiilor de rudenie, pentru care au pus la punct un „vocabular” (lingvistic și comportamental) foarte bogat. Sau, legat de așa-numiții primitivii moderni, de tipul societăților „simple” din jungla amazoniană: este asimilarea tehnologiei moderne complexe imposibilă pentru ei, sau invariabil dezastruoasă? Dintre aceste triburi, Kayapo sînt cei mai studiați pentru pasiunea lor politică pentru tehnologia video. Acest trib este cunoscut pentru că la numeroase întîlniri oficiale cu guvernul brazilian, cu World Bank etc., și-a adus propriii oameni cu camere să filmeze evenimentele. În felul ăsta, nu numai că ei și-au constituit o arhivă locală și au produs material editat independent, dar fotografii presei internaționale s-au concentrat mai mult pe acei Kayapo cu camera pe umăr, decît pe negocierile propriu-zise. (În plus, unii dintre acești cameramani au obținut astfel poziții de leaderi în cadrul tribului).
Doar două vorbe aici și despre paradoxurile relației dintre tehnologie și religie. O altă serie de studii demonstrează cum templele din Bali au fost secole de-a rîndul manageri eficienți ai sistemelor de irigație locale – infinit mai eficienți, în orice caz, decît tehnicile moderne ale mai degrabă dezastruoasei „revoluții verzi” introduse de dictatura Suharto în Indonezia. Alți cercetători analizează raportul la prima vedere inconsecvent al creștinismului cu imaginile în istoria recentă. De pildă, protestanții au luptat mereu să elimine ceea ce ar fi putut însemna o mediere între credincios și divinitate, fie ea realizată prin obiecte sau prin proceduri, în vreme ce catolicismul a încurajat o proliferare a imaginilor cu conținut religios; pentru ca deodată, la apariția mijloacelor mass-media moderne, religia protestantă să le adopte cu entuziasm, de la televizor la Facebook, în mult mai mare măsură decît catolicii.
În fine, acceptarea socio-politică a tehnologiei nu duce lipsă de ciudățenii. Un exemplu des invocat este cel al Japoniei, care la 1600 are mai multe arme de foc ca orice țară din lume, dar care curînd renunță la ele aproape complet deoarece întruchipau geniul inventiv al străinilor, și poate mai ales deoarece contraveneau eticii de luptă a samurailor care controlau guvernul.
Alte cercetări se ocupă de Henry Ford și oferă o interpretare politizată, complet răsturnată, a liniilor lui de producție. Mitul fordist spunea că diviziunea muncii extremă a fabricilor lui urmărea eficiența absolută în asamblarea automobilelor. Asta dacă nu cumva, de fapt, pentru Ford impunerea unor asemenea fișe ale postului, foarte simplificate și repetitive, nu era de fapt decît soluția pentru a putea controla forța de muncă constînd din imigranți din Sudul și Estul Europei. În 1914, marea majoritate (aproape 10.000 de oameni) a muncitorilor Ford Motor Company erau născuți în străinătate – în special polonezi, ruși și români. Producția de masă, așa cum o gîndise Ford, era singura modalitate tehnică pentru a utiliza eficient această mînă de lucru ieftină, dar nedisciplinată și nefamiliarizată cu industrializarea.
Teme de reflecție, așadar – atunci cînd tehnologia ne lasă timp pentru așa ceva.
