„Întreaga nefericire a omului are o singură cauză – că nu știe să stea într-o cameră fără să facă nimic”, zice Pascal. Omul, explică el un pic mai încolo, nu vrea să stea liniștit în singurătate pentru că ar începe să se gîndească la situația sa existențială și atunci, fie el și rege, s-ar simți nefericit. S-ar părea deci că în secolul 17, dacă rămîneai singur, începeai imediat să reflectezi la condiția umană, trăgînd ponoasele acestei lucidități; de-asta oamenii se năpusteau încoace și încolo la războaie, la înavuțire și flirt, toate astea furnizînd probleme și mai mari. Cam acesta, dacă înțeleg bine, e paradoxul din Cugetările filozofului francez. Azi, nimic nu exprimă mai bine condiționările noastre nefericite decît faptul că am ajuns incapabili să stăm singuri, fără tehnologie – internet, telefon, computer, televizor –, într-o cameră. Nu știu dacă o asemenea singurătate ar scoate neapărat din fiecare dintre noi o cascadă de aforisme cioraniene, sau doar o stare de plictiseală furioasă. Cert e că nu mai sîntem echipați pentru a umple singurătatea, ci făcuți să fim noi permanent populați de stimuli tehnologici. Pe contemporanii lui Pascal i-ar fi speriat casele bîntuite, dar noi avem nevoie de o supradoză permanentă de stafii pe ecranele din camerele noastre.

Foto: Salvador Dali, ilustrație la Divina Comedie (1950-1952)

Apartamentele noastre au și o cameră care se mișcă – mașina. În ea trebuie să stai nemișcat, adesea singur, și teoretic fără ecrane. Practic, parbrizul este ecranul suprem. Are, spre deosebire de toate celelalte, și scuza perfectă pentru care nu-ți poți dezlipi ochii de el – riscurile traficului. Paul Virilio a scris, din anii 70 încolo, poate cel mai convingător despre viteză și accidente în societatea modernă. Pentru el, tehnologia este în primul rînd un furnizor de accidente, funcționale și existențiale: cînd inventezi corabia, inventezi și naufragiul, cînd inventezi trenul, inventezi deraierea, cînd inventezi electricitatea, inventezi și electrocutarea. Putem să ne uităm în datele marilor companii de asigurare să vedem din ce an daunele totale cauzate de catastrofe naturale au fost depășite de cele cauzate de om. Dar dincolo de cifre, ideea lui Virilio e că viteza se traduce inevitabil în anxietate: totul se întîmplă acum, comunicarea trebuie să fie permanentă, așteptările sînt nelimitate, cum sînt și opțiunile. În plus, cînd apuci să trăiești în lumea adictivă a vitezei, e greu să revii la încetineală, pentru că ea pare o abdicare, o cădere în mizerie. O viteză de 60km/h l-ar fi băgat în sperieți pe Pascal, dar azi un șofer care iese de pe autostradă și reduce viteza de la 140km/h la 60km/h simte că abia se tîrăște.

Să coborîm acum la cinci kilometri pe oră. Asta este viteza mersului pe jos, registrul de mișcare în care participăm nemijlocit la viața lumii. Această viteză e unul dintre parametrii esențiali care definesc scara umană a lumii, alături de înălțimea noastră. Scara umană, cea pe care s-au configurat lent mai întîi neurobiologia, iar apoi cultura noastră, nu are nimic de-a face nici cu miniaturizarea, nici cu bomba de 50 de megatone, nici cu vitezele supersonice. Asta nu înseamnă că nu ne putem raporta productiv la ele. Sîntem flexibili, putem metaboliza o serie de experiențe limită – adică limită după vechile standarde ale scării umane –, cum ar fi a privi pămîntul de la mai mulți kilometri înălțime. Această flexibilitate se datorează sprijinului pe care cultura îl oferă neurologiei, întocmai așa cum armătura de oțel îmbunătățește decisiv comportamentul betonului armat. Totuși, dacă în jurul nostru, prea multe lucruri, prea des, ajung să nu mai fie la scară umană, asta duce la buimăceală. Prefer acest cuvînt caraghios, care subliniază tocmai dezorientarea, cuvîntului anxietate. Dar e clar că prima pregătește terenul pentru instalarea celei de-a doua.

Foto: Le Corbusier, „Modulor” – ghidul proporțiilor umane pentru arhitecți (1945)

Mediul nostru construit și timpul nostru social ar trebui să aibă în continuare ca unitate de măsură spațiul și timpul individual. Adaug aici că scara umană, de care ne îndepărtăm din ce în ce mai mult, nu ține numai de unități de măsură imediat recognoscibile și care să aibă cu noi o compatibilitate fizică. Problema nu e numai viteza excesivă a roților și a informației, dimensiunea vasului de croazieră cu 10.000 de oameni sau apartamentul în care locuiești la etajul 70. Scara umană mai presupune și să înțelegi limpede la ce folosește munca ta și să te bucuri de ea. Munca aceasta nu poate să se reducă la a suda în fabrica X piesa albastră de piesa verde, de mii de ori pe zi, obținînd astfel piesa 1, pe care în fabrica Y cineva o sudează de piesa 2, obținută de altcineva în fabrica Z prin sudarea piesei albe de piesa neagră și așa mai departe, într-un proces pe care nimeni nu îl înțelege în totalitate. Scara umană presupune, în continuare, și că păstrezi în permanență o formă de proprietate asupra muncii tale, chiar cînd ea aparține unui angajator, această formă de proprietate inalienabilă fiind înțelegerea sensului muncii tale. Nu sugerez că toți trebuie să ne ocupăm de muratul gogoșarilor sau altceva la fel de concret și de meritoriu. Totuși aș zice că universul activității noastre zilnice trebuie să fie compatibil și comensurabil cu universul conștiinței și corpului nostru.

Corpul pare că a rămas util, azi, pentru a te transporta din camera lui Pascal în camera pe roți și înapoi. A-ți folosi corpul pentru a face ceva e considerat un semn de scăpătare. Dacă te plimbi altundeva decît prin fața magazinelor de suveniruri sau prin parcul disciplinat turistic, te legitimează poliția. Mersul pe jos e, în orașele americane, un comportament ciudat, ca un dans popular sau un meșteșug în pericol de a se pierde, care ar trebui documentat în întreaga sa stranietate înainte să dispară cu totul. Într-o carte în care îl interesează studiul de caz francez, antropologul David Le Breton observă că societatea nu mai înțelege și nu încurajează mersul pe jos, tot așa cum nu mai înțelege nici liniștea. Într-adevăr: De ce stai în liniște? Ce urmărești? De ce refuzi nenumăratele tipuri de zgomot oferite spre vînzare, un concert, un televizor, măcar zumzetul unui mall? Și ca să reiau o formulare propusă de Le Breton: corpul a devenit un anacronism, un obstacol în calea modernizării.

Foto: Hans Holbein cel Tînăr, „Ambasadorii” (1533)

Aș reveni acum la ideea „scării umane”, la nevoia de a regîndi lumea din această perspectivă, ca un multiplu al omului. E vorba, evident, de lumea pe care o construim. Lumea naturală nu are de ce să fie redusă la scara umană. Ea poate și trebuie să ne confrunte cu alte ritmuri și dimensiuni. Dar lumea construită de noi nu trebuie să evacueze omul ca unitate de măsură în favoarea unor axe spațiale vertiginoase și a unor vitezele incalculabile. Chiar mai grav este că ni se impune un timp care nu mai are scară umană. Nu mă gîndesc în primul rînd la faptul că trebuie mereu să ne grăbim, deși accelerarea timpului e, deja de un secol și jumătate, un furnizor masiv de anxietate. Dar timpul este dezumanizat de permanența stimulului, de permanența reacției. Densitatea care crește nelimitat e o caracteristică a sfîrșitului, ca în cazul stelelor care fac implozie. Altă eroare e excesul de precizie impus timpului nostru. Pentru că omul nu este o ființă exactă. Spre deosebire de o festivitate de deschidere lungă și extravagantă, ziua omului nu poate avea un desfășurător pe minute și secunde, cu activități – nu e vorba aici numai de corvezi, ci și de divertisment – care încep și se termină cap la cap, la ore bătute în cuie. Mai general spus, timpul uman are o divizibilitate redusă: unitățile de timp care să rămînă în vreun fel semnificative pentru noi nu pot fi nesfîrșit de mici. La fel și cu spațiul, de altfel: o cameră foarte mare poate fi recompartimentată în două sau chiar trei încăperi, dar a face din ea trei sute de camere foarte mici, chiar dacă e tehnic posibil, e un nonsens.

Foto: Plăcuță gravată de pe navele spațiale Pioneer (1972, 1973)

Realitatea banală e că timpul nostru și corpul nostru sînt corelate. Iar timpul nostru profund este timpul mersului pe jos. Pe plăcuțele de pe navele spațiale Pioneer din 1972 și ’73, bărbatul și femeia sînt reprezentați în picioare, nu la birou în fața computerului, nici întinși pe spate meșterind sub mașină. Facem față multor scamatorii, ajungem pe Lună și în Groapa Marianelor, dar toate astea sînt posibile datorită mersului pe jos și trebuie să revină acolo periodic. Mersul pe jos reinstaurează scara umană a spațiului și timpului.

Nu poți să nu observi că, vreme de 2500 de ani, filosofia și religia s-au străduit, desigur cu sincope și excese, să ne îndepărteze de carnalitate și să ne îndrepte spre spiritualitate. N-au reușit. Au trebuit doar 40 de ani de nanotehnologie ca să abandonăm în sfîrșit corpul. Dar în locul lui nu am pus spiritul, ci corpul digital. Chipul nostru e de-acum jpg, deplasarea noastră doar sending. Patologia timpului nostru este imediat corelată cu această transformare. Dimensiunile scad, iar viteza crește. Un lucru excelent, nu-i așa, pentru că ajungem mai repede la destinație și descărcăm date tot mai repede. Sau ne scapă ceva? Da, tragic, ne scapă. Mai întîi, că destinațiile sînt, oricum, mereu alese la limita superioară a controlului pe care viteza ni-l dă asupra distanței. Și apoi, că viteza crește, dar tot ce cîștigăm în parametrii distanței, pierdem în calitatea timpului.

Bătălia pentru scara umană se va întinde pe următoarele cîteva decenii. Unele categorii sociale o vor pierde, dar se vor bucura ca după o victorie. Cei mai mulți nici măcar nu vor ști că bătălia s-a dat. Cîțiva vor vrea să boicoteze tot ce ne împinge în afara scării umane, dar boicotul are nevoie de o țintă specifică, iar tehnologia va fi deja imposibil de separat de aer și de apă. Probabil că trebuie să recurgem de pe-acum, din cînd în cînd, la camera detehnologizată și la mersul pe jos alături de oamenii la care ținem.