L-am citit pe Zygmunt Bauman abia cînd nu mai era la modă, ceea ce cred că e bine în cazul unui filosof, dar e rău în cazul unui sociolog; el era și una, și alta. Reluînd cărțile lui de acum 25 de ani, mai ales Globalization: The Human Consequences și Liquid Modernity, mă surprinde să văd că rolul telefoanelor mobile, al computerelor și al internetului era discutat doar foarte indirect; e drept însă că, față de rolul lor în 2000, el este azi ca Opera din Sydney față de o serbare școlară. Aș lua aici cîteva din observațiile esențiale ale lui Bauman ca să văd dacă au corelații în sfera antropologiei tehnologice.

Teza lui de bază este că nu mai sîntem o societate de producători, ci una de consumatori. Cum datoria noastră simbolică supremă este acum să consumăm, societatea care ne formează are mare grijă să ne inducă senzația permanentă de insuficiență, adică de insatisfacție cu ceea ce avem. E o veche strategie de marketing – schimbarea periodică a modelului vechi cu unul nou –, care a devenit un algoritm existențial. Bauman ilustrează asta în continuare cu o metaforă: în cursa consumatorismului, linia de sosire e cea care se deplasează mai repede decît toți participanții. De altfel, și modernitatea noastră e văzută de el ca „lichidă” tocmai din cauză că are ca idol metamorfoza. Privind lucrurile din 2024, pare că tot rostul progresului tehnologic a fost să putem avea mereu mîna pe butonul cu schimbarea, așa cum se zice că are spionul pastila de cianură în măseaua falsă. E clar că, încă din paleolitic, omul e preocupat de posibilitatea transformării reușite sau ratate – șamanii de la Lascaux, de la Trois-Frères sînt pictați în timp ce se preschimbă în pasăre sau cerb. Natura are ea însăși ceva dibăcie în a pune în scenă schimbări rapide, și a durat milenii bune pînă cînd să cîștigăm cursa cu ea – să putem, în funcție de starea de spirit, seca lacuri, face munții țăndări, și deschide douăzeci de ferestre diferite de browser cînd ar trebui să ne concentrăm doar la scrierea articolului de față. Vă amintiți că Făt-Frumos aruncă în spate un pieptăn care se transformă într-o pădure, sau o oglindă care se transformă în lac, ca să scape de urmăritori? Noi am ajuns într-un alt stadiu, în care pe Făt-Frumos nu-l mai urmărește nimeni; el aruncă obiectele astea doar ca să le vadă cum cad și se preschimbă în altceva. Iar apoi nici măcar ele nu mai sînt necesare: Făt-Frumos este un Transformer și devine el însuși orice este nevoie.

Alte dihotomii din euristica lui Zygmunt Bauman ilustrează contraste similare. Filosoful zice, de pildă, că standardul de aur pe care trebuia să-l îndeplinească membrul societății de producători era sănătatea. A fi sănătos e ceva relativ ușor de cuantificat și are, ca expresie concretă, capacitatea de a-ți face treaba, la job și altundeva. Dar membrului societății de consumatori nu i se mai cere sănătate, ci fitness. A fi fit e, bineînțeles, ceva mai subiectiv decît a fi sănătos. Bietul Bauman vorbește de anxietatea continuă a celui al cărui scop în viață este a fi în formă, căci el nu e sigur în permanență decît de un lucru: că ar putea fi mai fit, dar, din păcate, nu este. Din perspectiva temei noastre, aș zice că premisele acestor transformări țin de obsesia comportamentului asistat și a delegării tehnologice. Nu poți obține rezultate bune, zice mantra modernă, decît dacă achiziționezi echipament auxiliar și dacă recurgi la monitorizare. A alerga pe cîmp sau a studia o limbă străină cu un caiet și un creion e ridicol. Acum, desigur că marea performanță se bazează și pe tehnologie avansată. Dar aș zice că e de preferat ca această tehnologie să aibă o contribuție de treaptă secundă. (Această metaforă din lumea rachetelor e paradoxală, recunosc, într-un discurs parțial anti-tehnologic). Motoarele care te aduc aproape de orbită e mai bine să fie personale, iar combustibilul lor, munca oarbă și ceea ce, cu un termen azi depășit, se cheamă voință. Abia apoi, pentru altitudinea supremă, intervine cu succes treapta a doua.

E adevărat, acum, că în sala de fitness se amestecă două lumi tehnologice fascinante. Prima este cea cu cel mai mare impact asupra imaginarului colectiv din ultimele secole, pe cît de impunătoare, pe atît de înfricoșătoare: spitalul. Sala elimină monopolul spitalului și aparatelor lui asupra ameliorării fizice, păstrînd prestigiul lui tehnologic, dar neutralizînd amenințarea. Este spitalul vesel, visul imposibil al omenirii. În ea mai recunoaștem și o a doua lume, cea a atelierului mai mult sau mai puțin improvizat în care părinții, bunicii sau străbunicii noștri s-au retras tăcut pentru bătălii private în tîmplărie și fierărie. De data asta, sala devine atelierul extras din marginea ezoterică a lumii, instalat în centrul orașului, acolo unde, în plus, nu mai meșterești singur, ci într-o ciudată solidaritate cu zeci de alți bricoleri. (Mai e ceva, și acum mă întorc iar la ce zice Zygmunt Bauman: membrul societății de consumatori are, de la munca pe care o prestează – la job, sau în sală – în bună parte așteptări estetice, absente din discursul clasic, al muncii care înnobilează, care te face mai bun).

Pe lîngă binomul producător-consumator, Bauman e atent și la o altă împărțire a lumii de azi, în care distanțele temporale și spațiale au fost anulate prin tehnologie. Cei privilegiați nu mai au nevoie de teritoriu pentru a-și construi identitatea. Ceilalți rămîn legați de glie, fără ca această glie să mai aibă puterea de altădată, atîta cîtă era, de a le da un sens. Primii trăiesc într-un timp plin, ceilalți într-un spațiu gol. Desigur, marfa cea mai strălucitoare din vitrinele de pe Via Veneto a modernității lichide este mobilitatea. Problema cu globalizarea, zice Bauman, este însă că face din cei privilegiați turiști, iar din ceilalți, vagabonzi. Dacă îl înțeleg corect, e vorba de faptul că globalizarea nu numai că presupune o idolatrie a mobilității personale, dar se manifestă ca o patologie a ei. Revenind acum la tema noastră, aș zice că propunerea globală a tehnologiei moderne este ca rădăcinile noastre să fie într-un ecran. Știu că discuția despre „rădăcini” sugerează imediat un fel de patriotism vetust. Dar țin neapărat la acest cuvînt. Tocmai pentru că ecranul nu va fi niciodată un sol. În loc de porozitate, el are o netezime metalică. În loc să fie adînc, corporal, el e liniar și bidimensional. În loc ca apa să activeze funcția lui suprem hrănitoare, ea îl amenință mortal, ca pe orice dispozitiv electronic. Pe scurt, această ofertă de a avea rădăcini virtuale nu va funcționa perfect pentru nimeni. Pentru cei pe care ea îi surprinde într-un context norocos – deja în bună stabilitate intelectuală, psihologică și financiară, această propunere tehnologică deschide cariera de turist, ca să reiau termenul filosofului polonez. (Fiindcă formația mea este de istoric, nu mă pot împiedica să fac legătura, facilă poate, între așa-zisa „revoluție neolitică”, a sedentarizării preistorice, și revoluția de azi a neo-nomadismului.) Dar pentru cei, mult mai numeroși, pe care această ofertă îi surprinde într-un context vulnerabil, ea va funcționa dezastruos. Zygmunt Bauman vorbește despre faptul că societatea globalizată a turiștilor nu poate decît să-i criminalizeze pe turiștii ratați, pe vagabonzi. Vechiul termen "vagabond" nu e integral lipsit de conotații pozitive. El sugerează măcar, în ciuda sărăciei, avantajul neînregimentării, dacă nu chiar al boemei. Numai că vagabondul erei tehnologice moderne are cu totul alt profil. Surpriza cea mai tragică vine din faptul că, adesea, el este copil sau adolescent, categoriile care suferă de departe cel mai mult din cauza presiunii de a avea rădăcini în ecran. Ei, de altfel, iar Bauman are perfectă dreptate, sînt mai mult ca oricînd în istorie tratați drept consumatori. Dar acești vagabonzi ai civilizației moderne, de toate vîrstele, nu sînt nici săraci, nici neînregimentați, nici boemi. Din contră, au exact nivelul de trai care să permită și să întrețină dependența de ecran. Și de obicei rezultatul ei este un conformism total, inclusiv un conformism al frondelor.

Ultima observație a filosofului care mă interesează aici ține de o caracteristică surprinzătoare a modernității lichide: privatizarea sferei publice. Discursul public, zice el, a ajuns să fie dedicat problemelor individuale, tînguirilor private, dreptului fiecăruia de a fi diferit și satisfăcut, în loc să aibă în centru politicile publice și calea justă pentru societate. Bauman, evident, înțelege foarte bine că orice formă de design social creează tot atîtea probleme pe cîte rezolvă, și că drepturile individului sînt o problemă esențială pentru societate. Dar se întreabă dacă problemele de interes public nu au pierdut deja teren în mod decisiv. (Iar una din formele acestui dezechilibru, zice el, este că întrebarea esențială a modernității nu mai este ce măsuri trebuie aplicate, ci cine o să le aplice?). Ce rol joacă tehnologia aici? Natura problemei e, ce-i drept, stranie. Istoricii sînt obișnuiți să discute imixtiunea, în regimurile totalitare, a publicului (politicului) în privat. O amenințare, de orice fel, a spațiului public de către cel privat părea prin definiție exclusă, în orice regim. Ce au reușit să facă internetul și social media este că au generalizat simbolic fațadele de sticlă cu care arhitecții cochetează de un secol încoace. Dezavantajul tragic al contiguității public-privat este dublu. Spațiul public nu are cum prelua lumina și căldura celui privat, ci e doar trivializat. Spațiul privat nu are cum cîștiga în solemnitate și substanță, ci devine o gară nelocuibilă. Cel mai important, de-a lungul crizelor pe care tehnologia le face posibile, este ca cele două categorii să își mențină autonomia. Milioanele de compartimente etanșe – adică inteligent permeabile – ale spațiului privat împiedică nava să se scufunde chiar dacă spațiul public e inundat din exterior sau din spații private false, confecționate criminal. După cum și invers, spațiul public, organizat de cei mai buni delegați ai noștri, asigură flotabilitatea indiferent de derapaje domestice, de ciorovăieli periferice. Modernitatea „lichidă” nu e niciodată departe de naufragiu, cu turiști și vagabonzi cu tot.