Dacă ar trebui salvat un singur obiect din antichitate care să rezume cunoștințele științifice de-atunci, aș alege fără să clipesc mecanismul recuperat de pescuitorii de bureți, în 1900-1901, de pe epava de lîngă insula Antikythera (între Creta și Pelopones). Așa cum o putem reconstitui azi, e vorba de o cutie cît o boxă veche de pickup, doar că muzica la care se raportează este cea a sferelor. Realizată în secolul 2 î.Hr. de bronzierii din Corint, sau o colonie a sa (ca Siracuza, patria lui Arhimede), ea e plină cu zeci de roți dințate a căror hărnicie dinăuntru se traduce într-o mișcare foarte smooth a limbilor indicatoare pe cadranele cu diviziuni de pe ambele fețe. Utilizatorul antic selecta o zi, o lună și un an din viitor – poate chiar 2022 –despre care dorea să afle informații: ce jocuri panelenice (din Olympia, Delphi, Corint, Nemea și altele) cădeau în apropiere, longitudinile ecliptice ale Lunii, Soarelui și planetelor, fazele sinodice ale planetelor, zilele de exclus din calendarul metonic, datele eclipselor de Lună și de Soare, răsăritul și apusul stelelor principale și ale constelațiilor. Faza lunii era arătată, copilărește pe o mașinărie așa sofisticată, de o biluță pe jumătate albă, pe jumătate neagră, care se răsucea dramatic într-o fereastră decupată anume.
Piesa a fost frecvent descrisă în presă, de obicei în mod senzaționalist – în presă și un papuc antic e senzaționalizat, darămite o piesă cu adevărat excepțională ca aceasta – , așa că aici o s-o prezint doar foarte scurt, și apoi o să trec la întrebările pe care le ridică ea. Generațiile moderne care, cu sus-numiții papuci încă plini de nisip de pe plajă, au văzut fragmentele verzui ale mecanismului la Muzeul Arheologic din Atena, nu au fost foarte impresionate.
Roțile dințate se văd cu ochiul liber, dar ești obișnuit cu ele și nu-ți dai seama că ai în față cele mai vechi roți dințate din lume, aparținînd celui mai vechi instrument de calcul astronomic. Abia după primele radiografii și după tomografiile computerizate din 2005 complexitatea mecanismului a putut fi înțeleasă, devenind limpede că avem de-a face cu o o enciclopedie astronomică mecanizată. S-au deslușit atunci nu numai angrenajul și numărul de dinți al rotițelor, dar și vreo 3000 de litere din textele incizate pe cadranele mici și mari și în jurul lor.
Doar o vorbă aici despre principiile teoretice de funcționare ale micului protocomputer din Antikythera: el folosea, pe de-o parte ciclul metonic, cu alte cuvinte un calendar cu 235 de luni lunare (zise și sinodice, adică durata între două faze identice ale lunii), bazat pe observația că 19 ani solari înseamnă aproape exact 235 de astfel de luni sinodice, și astfel indica ce luni (110 din cele 235) trebuie sa aibă doar 29 de zile – și care zile anume trebuie sărite. Pe de alta, folosea ciclul saros, cu alte cuvinte un calendar de 223 de luni, bazat pe observația – de mare bun-simț – a babilonienilor că o eclipsă lunară se repetă după 223 de apariții ale lunii pline, iar o eclipsă solară se repetă după 223 de luni noi. Cu alte cuvinte, la un saros după o eclipsă, Soarele, Pămîntul și Luna se regăsesc cam pe același aliniament relativ și se produce o eclipsă aproape identică – marcată pe mecanismul nostru cu Σ (lună fiind în greacă ΣΕΛΗΝΗ) sau, după caz, cu H (soare fiind ΗΛΙΟΣ). Practic, toate aceste informații, și multe altele, erau calculate prin combinațiile a zeci de rotițe dințate de bronz, compact și elegant asamblate, cu un număr variabil de dințișori de 1-2mm, de la 12 la 223.
Acum e loc pentru cîteva observații care merg dincolo de amănuntele concrete ale acestui fascinant mecanism, observații fără pretenții de rigoare academică, doar cele ale unui istoric gîndind cu voce tare.
1. Există tendința de a-l prezenta doar ca pe un fel de monument matematic, o culme a spiritului științific grecesc. Firește că este și asta, că un efort cartezian în spatele căruia se află dorința de a stabili un calendar, un program cosmic. Dar să nu uităm că acest calendar este, pentru toate colectivitățile grecești, un document fundamental al religiei lor, fiind adesea în principal o secvență de festivaluri religioase (inclusiv dintre cele cu componente sportive). Practic, fiecare cetate greacă avea calendarul ei, cu nume de luni care difereau, dar marea majoritate a acestor nume țineau de zei și de festivalurile dedicate lor. (Un istoric al antichității a și spus că oamenii nu trăiau atunci de la o lună la alta, ci de la un festival la altul). Și pe mine mă entuziasmează știința care face posibil mecanismul nostru, dar vreau să punctez o chestie importantă, că în spatele acestui monstru spectaculos de știință pură se află nevoi calendaristice religioase, alături de cele civile și individuale. Știința și religia învîrt amîndouă rotițele mecanismului din Antikythera, și ale autorilor lui, cum o făcuseră de altfel și cu astronomii babilonieni.
2. Este insuficient explicat faptul că nu s-a descoperit pînă acum nimic comparabil ca tehnologie înainte de mecanismul din Antikythera, și nici un mileniu după el. Roțile dințate, cărămida lui de bază, reapar arheologic abia în epoca bizantină, dar în forme de-a dreptul jalnice prin comparație. Or, un asemenea obiect ar fi logic să fie, statistic, în vîrful unei piramide, nu în vîrful unui stîlp. Adică pentru fiecare mecanism de acest tip produs vreodată ar trebui să se fi produs de zece ori mai multe oarecum inferioare, de sute de ori mai multe dintre cele și mai puțin complexe, de mii de ori mai multe dintre cele considerabil mai puțin ambițioase și așa mai departe. Noi însă nu-l avem decît pe acesta. Un gînd rezonabil care-ți vine în minte este că obiectul e un fals modern, dar în cazul de față lucrul e exclus. Unicitatea lui printre descoperiri trebuie totuși să ne dea mai mult de gîndit. Ce spune asta, de exemplu, despre producția socială a științei în antichitate, despre disjuncția dintre o elită științifică și restul comunității, sau despre structura laboratoarelor și despre colaborarea între specialiști din regiuni diferite? Ce spune asta despre hazardul conservării artefactelor? Cum se știe, bronzurile au fost retopite în trecut din motive pragmatice, combinate și cu o mentalitate medievală antipăgînă. Tocmai de-asta, cînd mai găsim o statuie antică de bronz, asta se întîmplă aproape întotdeauna pe vasele scufundate lîngă coaste. Dar cît metal – pentru a bate monedă, sau pentru a face ghiulele - recuperezi din rotițe dințate groase de 1 milimetru, precum cele ale mecanismului nostru? Sau să fi fost distruse asemenea mecanisme ca fiind invenții drăcești? Lucrul ar fi fost totuși consemnat în compendiile alcătuite de mințile luminate ale Evului Mediu – și erau mult mai multe decît se crede. Isidor, Hildegard, Vincent, Albert erau oameni care, evident, puneau totul sub semnul religiei, dar de consemnat, consemnau curiozități cu foamea păgînă a unor arhiviști moderni, și ar fi menționat asemenea retopiri „ideologice”. Cît despre literatura antică, acolo da, avem vreo 20 de texte despre asemenea mecanisme, făcute din bronz și sticlă, adesea atribuite lui Thales și Arhimede. Cicero ne lasă să înțelegem ca a văzut cu ochii lui nu doar unul, ci două asemenea „planetaria”. (Grecii care au produs mecanismele în epoca elenistică numeau această ramură a mecanicii, dedicată imaginilor mecanizate ale cosmosului, „sphairopoiia”).
3. Se știe că istoricul este omul care vede punctul A, vede punctul B, iar apoi nu se poate abține să nu tragă o linie între ele. O să fac și eu asta aici. Epava noastră e unică prin faptul că pe ea s-a păstrat pe de-o parte mecanismul, pe de alta, cîteva schelete umane (epavele antice destul de numeroase pe care le cunoaștem nu cuprind practic niciodată oase umane). E cu atît mai ciudat că pe epava de la Antikythera este cunoscută osteologic și o femeie. Cîndva am sugerat că ea trebuie să fi fost expertul care însoțea mecanismul pentru a-l explica colecționarului roman care îl achiziționase și care e clar că avea nevoie să înțeleagă mai întîi cum funcționează, așa cum nu poți azi să-i pui cuiva în brațe o stație totală și să te aștepți să pornească să facă planuri topografice cu ea. Am propus această teorie fără nici o dovadă, încercînd doar să clatin puțin o mentalitate istoriografică ce a eliminat multă vreme femeile din viața culturală a antichității. Zilele trecute uitîndu-mă pe catalogul obiectelor descoperite pe epavă mi-am amintit de ipoteza asta, privind cei doi cercei întregi recuperați din ea. Ei constau din cîte un amoraș, turnat plin, din aur, suspendat de o montură cu trei pietre prețioase în aur lucrat în granulație (la unul ele au căzut, la celălalt e vorba de un smarald și două granate, toate în cabușon, adică nefațetate) și înconjurate de 15, respectiv 20 de perle, fiecare perforată și prinsă cu sîrmuliță de aur cu o granulă care ține perla nemișcată. Probabil că nu erau din aceeași pereche. Greutatea lor nu diferă (13 grame), dar unul dintre ei este cu un centimetru mai lung, micul Eros are atribute diferite, iar în antichitate experimentele cu cercei asimetrici nu prea erau gustate. În orice caz, lucrătura lor remarcabilă e lucrul care-mi amintește, subiectiv, cel mai mult de mecanismul din Antikythera de pe epavă (chiar dacă tot de pe ea provine și un celebru efeb de bronz). Asta, desigur, nu pune numaidecît în legătură cele două tipuri de obiecte. Dar e un exercițiu de imaginație care ne mai urnește din stereotipuri.
4. Nu știu ce note au luat cititorii la examenele de astronomie, dar ultima observație o fac aici în calitate de om ale cărui competențe se limitează, în acest minunat domeniu, la a deosebi Luna de Soare. Întrebarea este: ce trebuie să învățăm din faptul că un om obișnuit de azi poate ști, pe o temă dată, nu doar mai puțin, ci infinit mai puțin decît un specialist de acum 2200 de ani? Sînt perfect conștient că doar foarte puțini oameni din antichitate știau ce știa Euclid sau Arhimede, Hipocrate sau Aristotel, Ptolemeu sau Galen. Mulți dintre bunii mei prieteni necunoscuți din acele secole nu știau să scrie și să socotească. (Azi știm toți să scriem, deși scrisul nostru de mînă a ajuns de o splendidă urîțenie, și toți socotim, deși de pe la 6x19 încolo facem pe furiș calculul cu telefonul.) E clar însă că nu există un progres istoric liniar al distribuției sociale a cunoștințelor, iar o proporționalitate între producția de informație și asimilarea ei socială nici atît. A progresat, cu anumite hopuri demografice, distribuția roadelor cunoașterii, roade care iau însă adesea forma prosperității, iar nu a înțelegerii. A mai crescut mult posibilitatea ca, dacă vrei, să ai instrumentele de a te adînci în cunoaștere, posibilitate adesea parțial contrabalansată – nu spun desigur nimic nou – pe de o parte, de efectul inhibitoriu al abundenței informației, și pe de alta de presiunea din cîmpul disciplinei de a renunța la orice cunoaștere cu orizont în favoarea unei specializări stricte foarte timpurii.
Faptul că eu „știu” că, atunci cînd ecranul se face verde, trebuie să apăs butonul galben, maschează ignoranța mea absolută legată de aproape tot ce ține de laptopul la care scriu acum, de la natura reală a curentului electric la arhitectura circuitelor integrate ale unui microprocesor. În fiecare zi oamenii de știință obțin o cantitate uriașă de informații noi, dar ele sînt împachetate, pentru restul societății, în metainformații, simple și liniștitoare și colorate, care nu mai sînt de mult despre lume, ci despre alte informații, care la rîndul lor erau deja despre alte informații, care doar undeva foarte demult fuseseră direct informații despre Lună, despre Venus, despre cupru și staniu, despre lumea mică și mare cu tornadele și avalanșele și gîzele și buruienile ei. De-acum bătălia va fi să folosim tehnologia pentru a ne apropia de lume și de oameni, nu pentru a ne îndepărta de ele.
Doresc cititorului ca, în vacanță, în timpul binecuvîntatelor sale bălăceli, să descopere, pe fundul mării, alte și alte mecanisme din Antikythera…
